Florentina Nicolae, absolventă de master a Facultății de Psihologie și Științele Educație din cadrul Universității din București
Mă numesc Florentina Nicolae, am 24 de ani iar până acum doi ani îmi era teamă să-mi recunosc etnia. Mult timp am încercat să ascund acest lucru, această parte din mine față de lume, pentru a nu fi privită diferit. Povestea mea începe din liceu, chiar în anii mei de adolescență, unde am urmat profilul pedagogic pe care mi l-am dorit așa de mult. În acei ani am beneficiat de locurile alocate romilor, dar niciodată nu am recunoscut acest lucru. Îmi era teamă că, pur și simplu, voi fi privită cu alți ochi sau chiar tratată diferit de către colegii mei. Această teamă îmi era alimentată și de glumele proaste pe care ei le făceau la adresa romilor. Eu nu eram în „radarul” lor deoarece trăsăturile mele nu sugerau în ochii lor că aparțin acestei minorități. Astfel, am trecut peste anii de liceu ferindu-mă de ce îmi era mai frică.
După ce am terminat liceul, am început Academia de Studii Economice, doar că mi-am dat seamă destul de rapid că nu mi potrivea specializarea la care eram. Așa că, m-am angajat la o grădiniță ca educatoare, având pregătirea pe care o primisem la liceu, iar după am aplicat la Facultatea de Psihologie pentru a urma psihopedagogia specială. Șansa mea a constat în acele locuri rezervate romilor, fără de care nu aș fi reușit să îmi continui educația din cauza costurilor mari ce sunt, în mod normal, asociate. Acea perioadă a facultății a venit cu multe provocări deoarece trebuia să îmi împart timpul cât mai eficient între locul meu de muncă și cursurile de la facultate. Dar cred ferm că totul a meritat. Am vorbit foarte mult despre teme legate de incluziune și interculturalitate, care nu doar că m-au ajutat în profesia mea, m-au și pus pe gânduri asupra propriei identități. Așa am ajuns să mă implic în cauze ce țin de comunitatea romă din țara noastră.
Dacă aceste locuri nu existau în mediul academic, cred că tărie că nu aș mai fi avut viața de care acum mă bucur, job-ul pe care îl am sau studiile pe care le-am urmat. Cea mai importantă schimbare a fost la nivel personal, mi-a dat curajul să-mi asum personal etnia, iar mai apoi să mă simt confortabilă să o recunosc și față de ceilalți. În general, măsurile afirmative mi-au dat „aripi” să visez și să îmi urmez obiectivele pe care mi le-am setat de mai mult timp, care se pare că din ce în ce mai mult se revăd. Un bun exemplu fiind masterul pe care l-am finalizat, iar pentru viitor, obiectivul de a realiza un doctoratul tot în domeniul pedagogiei.
***
În cadrul raportului „Măsuri afirmative pentru romi în universități. Experiențe, schimbări și lecții învățate”, lansat recent de Fundația noastră, au fost culese o serie de 10 povești de tip „Cea mai semnificativă schimbare” (Most Significant Change) ce și-au propus să surprindă schimbările care au apărut în viața respondenților ca urmare a faptului că au beneficiat de măsuri afirmative în timpul studiilor universitare. Cei mai mulți dintre studenții și absolvenții romi povestesc despre cum candidarea la facultate pe un loc pentru romi, iar mai apoi anii de studiu, i-au ajutat în dezvoltarea personală și asumarea etniei lor. Dacă o parte dintre respondenți evitau să își afirme etnia de teama reacțiilor rasiste din jur, cu care unii s-au confruntat deja în liceu, ei ne spun că locurile pentru romi în universități au fost oportunitatea prin care au reușit să se simtă confortabili cu identitatea lor și au devenit un exemplu atât pentru alți tineri romi din comunitate, cât și pentru ceilalți neromi care nu cred că romii ar putea reuși în mediul academic. Alți beneficiari ai măsurii afirmative subliniază că nu ar fi putut absolvi facultatea în lipsa locurilor pentru romi deoarece costurile de școlarizare și traiul într-un oraș nou ar fi fost prea mari pentru ei, iar oportunitățile de angajare și de dezvoltare pe plan personal ar fi fost și ele pierdute odată cu încetarea timpurie a studiilor.
Poveste culeasă de Cătălin Ilieș