De la Cronos la Oedip cu scurtă trecere pe la Ioan Botezătorul

În ultimele zile, spațiul de “dialog” între activiștii de drepturile omului care lucrează în special cu minoritatea romă a fost ocupat de două subiecte “majore”:
a. “Desființarea ANR” – o propunere venită din partea unui grup de activiști din NV țării, care au sprijinit puternic o formațiune electorală romă angrenată la nivel local;
b. “Sterilizarea femeilor rome” – o propunere venită tot din Vestul țării, de data aceasta din partea unei organizații cu valențe extremiste.

Din păcate, modul în care ambele subiecte sunt tratate aduc în atenția noastră câteva mari probleme, pe care unii “analiști” ai societății civile a romilor din România le-au identificat de câțiva ani, strigând precum eroul biblic în pustiul reprezentat de “romlink”:

Societatea civilă romă din România nu are o agendă comună (“este în criză”). Coalițiile de ONG-uri (de la GLAR la Comisia Tehetnică), “noile” formațiuni electorale rome (de la AUR la ACDR) au fost construite, mai degrabă, din dorința de a fi “împotriva cuiva” decât cu scopul de a promova “ceva”. Niciuna dintre aceste entități de colaborare nu a reușit vreodată să pună pe hârtie o “platformă program/viziune” care să raspundă, cu adevărat, nevoilor existente la nivel local dar, mai ales, care să ducă la o schimbare pe termen mediu și lung a situației existente. Structurile create în urma unui amplu proces de lobby (de la OPR la ANR) au fost asiduu criticate “din interior” (uneori chiar de către cei care au oferit sprijinul numirii coordonatorului acestei instituții), scăzându-i credibilitatea, fără ca suportul atât de necesar dezvoltării capacității instituționale să fie vreodată oferit. Mulți dintre criticii ANR s-au aflat/se află pe “statul de plată” al acestei instituții (fiind parte la procesul de gestionare a resurselor disponibile fie prin acorduri directe/de parteneriat fie prin proiecte depuse/câștigate), fiind vinovați cel puțin de aceleași “păcate” de care această instituție este acuzată.
Pentru exemplificare vă propun să luăm pe rând câteva din acuzațiile făcute publice și să analizăm situația prin prisma unor întrebări deschise/puncte de dezbatere (fac mențiunea că înțeleg foarte bine diferențele dintre o structură privată – gen ONG – și una publică; rândurile de mai jos doresc doar să exemplifice posibilul dublu standard aplicat în evaluare):
Lipsa de transparență în gestionarea de proiecte – Rog pe oricine este interesat să analizeze modul în care proiectele finanțate prin proiecte POSDRU au fost gestionate, să verifice dacă pe site-ul organizațiilor care implementează proiecte FSE sunt prezentate detalii (de genul celor solicitate de la ANR) despre proiectele în cauză. Pentru a veni în sprijinul celor interesați, enumăr câțiva dintre gestionarii de proiecte cu finanțare POSDRU (care vizează romii): Alianța Civică a Romilor din România, Agenția Împreună, Amare Romentza, Asociația Femeilor Rome, Asociația Femeilor Tigănci Timișoara, Asociația Gideon, Biserica Ortodoxă Română, CRCR Cluj, PAKIV, REF România, Romani CRISS, Sastipen, SNSPA, etc. S-ar putea să ne dăm seama că răspunsul este NU, în marea majoritate a cazurilor.
Lipsa de transparență organizațională – Rog pe oricine este interesat de activitățile curente ale organizațiilor societății civile să vadă dacă măcar pe siteurile organizațiilor mai sus menționate sunt rapoartele anuale de activitate, care să conțină detalii financiare. S-ar putea să ne dăm seama că răspunsul este NU, în marea majoritate a cazurilor.
Nu luăm în considerare anul 2012, rapoartele pentru acest an fiind încă în curs de realizare/aprobare.
Modul de lucru “netransparent” – Vă rog să fim atenți la modul în care parteneriatele, mai ales pentru inițiativele care sunt implementate prin fonduri publice/europene, au fost construite de către organizațiile civice și să vedem dacă criteriile care țin de competență/transparență au fost respectate.
Lipsa de capacitate organizațională: Este ANR în notă discordantă (ca și capacitate organizațională) cu alte instituții guvernamentale cu rang similar? Daca nu, nu cumva este mai degrabă vorba de o lipsă de capacitate a Guvernului de a reacționa (și atunci Guvernul este ținta “atacurilor” noastre)? Dacă răspunsul este afirmativ, care este instituția/personajul politic care poate răspunde decisiv nevoii de capacitare a ANR-ului?

Asemenea lui Cronos (tatăl lui Zeus care își mânca odraslele pentru ca acestea să nu ajungă să îi uzurpe puterea), organizațiile nonguvernamentale rome preferă să-și ucidă “creația” în locul unui demers puternic, solid și unit împotriva celor care chiar poartă responsabilitatea situației de la nivel local.

Eventuala dezvoltare a campaniei de desființare a ANR-ului și orice demers de desființare a unei instituții care are ca mandat principal situația romilor (ex. CNCR) ne-ar arunca cu zeci de ani în urmă. Ar arăta, încă o dată dacă e cazul, că societatea civilă romă încă nu a ajuns la maturitatea necesară de a înțelege că ANR-ul este o structură guvernamentală care poate fi capacitată sau slăbită în funcție de dorința decidentului politic major, și nu neaparat prin profesionalismul/ carisma coordonatorului. Ținta unui demers de “peer-evaluation” a ANR-ului nu trebuie în niciun caz îndreptat (numai) împotriva structurii rome care deține, vremelnic, controlul politic, ci în primul rând către structura/partidul politic care deține controlul Guvernului per ansamblu. Nu în ultimul rând, ar fi normal ca “ceea ce cerem, să putem oferi” (atunci când vorbim de transparență și cele enumerate mai sus), nu de alta, însă este hilar să fim atacați exact cu aceleași argumente cu care atacăm.

Sterilizarea femeilor rome – Personal aș trata acest subiect tot prin prisma celor exprimate mai sus, și anume prin capacitatea (pseudo)societății civile de a reacționa la provocările care apar. Din păcate, modul de lucru pe care îl promovăm este cel “pompieristic” (“răul” trebuie să apară, stingem focul și pe urmă așteptăm să vină alt foc) în detrimentul consolidării unei viziuni strategice care să aibă în vedere riscurile/oportunitățile care pot apărea în anii care urmează. Despre posibila escaladare a mesajelor/manifestărilor antirome – pe fondul crizei economice și a accentuării vizibilității migrației – am scris încă din 2009 în Raportul Comisiei Prezidențiale. Cu toate acestea, procesul de construcție a unor mesaje/acțiuni care să răspundă provocărilor/realităților folosite de către rasiști/extremiști (și aici punem un accent deosebit pe situația copilului și a femeii rome) se lasă încă așteptat. “Mișcarea feministă romă” (dacă există așa ceva) așteaptă reacția și suportul pseudo-societății civile rome de mult prea mulți ani (acesta din păcate fiind acordat doar pe hârtie, numărul bărbaților care se exprimă în numele femeilor rome fiind mult mai mare comparativ cu acum 10 ani) fără a promova un mesaj puternic/diferit care să aducă cu sine presiunea internă atât de necesară recunoașterii acestora ca vector de schimbare. Din păcate pentru ea, “mișcarea feministă romă” se vede nevoită să treacă prin încercările heracliene pentru a-și câștiga recunoașterea de care are nevoie, printre muncile pe care le are de făcut numărându-se inclusiv lupta cu “leul” Păun, “hidra” Cioabă sau “mistrețul” Iulian Rădulescu. Atrag atenția însă că din nefericire, asemenea lui Heracle, ultima muncă la care trebuie să fim supuși (noi alături de mișcarea feministă) este să “coborâm în infern”, să salvam niște suflete și să le aducem la suprafață. Iar “infernul vizibil” (cel puțin în ochii multora) este reprezentat de situația femeii rome (și a copilului), realitate la care trebuie să găsim un răspuns atât prin mesaj, cât mai ales prin acțiune.

Din păcate însă, așa cum am spus și mai sus, abordarea noastră este mai degrabă centrată pe “contra” decat pe “pro”, când nevoia este clar de a ne defini propria noastră viziune de dezvoltare.

Sper să putem asigura, în următoarea perioadă, cadrul necesar realizării unei serii de discuții care să conducă la “reașezarea” civicului din România. Nu ne dorim/nu promovăm semnarea niciunui protocol (am trecut și prin experiența asta și nu a ajutat la nimic) între organizații, protocol care să nu fie respectat vreodată; ceea ce ne dorim este să contribuim la consolidarea unui dialog intra-organizațional/intra-comunitar care să ne dea suflul necesar unui alt fel de a face lucrurile.

Gelu Duminică


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*