Strategia pentru romi – intre realitate si hartii!

De mult prea multe ori, atunci când cei interesaţi de subiect (reprezentanţi ai instituţiilor interguvernamentale şi guvernamentale, cercetători, chiar şi reprezentanţi ai organizaţiilor nonguvernamentale rome) se referă la minoritatea romă şi la provocările pe care aceasta le aduce în politica socială / publică europeană / românească, toţi se referă la aceasta ca la un “tot”, fără a avea în vedere diversitatea existentă în interiorul comunităţii.

Diversitatea şi diferenţele intra-comunitare în interiorul minorităţii rome sunt foarte puţin studiate şi analizate de către cercetările sociologice. Chiar şi atunci când acest lucru a fost făcut, el s-a realizat mai degrabă prin prisma “apartenenţei la neam” a respondentului, studiile identificând între 14 (Burtea, 2002) şi chiar şi 40 de neamuri de romi. Diversitatea intra-comunitară a romilor este, însă, una mult mai mare decât cea care este dată de neamul din care individul şi familia respectivă provin. Starea socială şi economică, mediul de rezidenţă, mediul cultural / cutumiar în care se trăieşte şi chiar şi apartenenţa la o religie sau alta sunt criterii de diferenţiere la fel de importante la romi ca şi la neromi, dacă nu cumva în unele cazuri chiar mai importante la romi decât la neromi; în contextul prezentei discuţii, criteriul socio-ocupaţional al neamurilor de romi este oricum mult mai puţin instrumental decât unul socio-economic.

Într-una din puţinele încercări de a oferi şi alte paradigme de cercetare a romilor decât cele bazate pe apartenenţa la un neam sau altul, Marian Preda (2004) a oferit un embrion pentru o nouă tipologie de cercetare a minorităţii rome, având în vedere şi elemente de genul celor exprimate mai sus.

Astfel, profesorul Preda propune următoarea schemă:

tabel 1

Chiar şi în acest fel, diferenţierea realizată de Preda nu cuprinde diversitatea extrem de mare din interiorul comunităţii de romi. Apartenenţa la o religie sau alta (diferenţele între comunităţile neo-protestante şi cele laice, ca mod de organizare şi acţiune, este de multe ori totalmente diferită pentru “probleme” similare), existenţa sau inexistenţa unor membri de familie care au migrat / călătorit în Europa în ultimii ani, neamul căruia îi aparţine etc. aduc cu sine atât provocări cât şi modalităţi diferite de rezolvare a acestora.

În aceste condiţii, înainte de a porni orice proces de evaluare a cadrului strategic pe care România îl are pentru minoritatea romă, este nevoie să răspundem la o întrebare fundamentală, și anume:

1. Poate o strategie naţională să fie atât de cuprinzătoare astfel încât să aibă impactul necesar pentru o minoritate atât de diversă precum romii?

La începutul acestui articol subliniam diferenţele intra-comunitare majore care există în interiorul minorităţii rome. Pe lângă criteriile tradiţionale de diferenţiere (date în special de apartenenţa la neam şi de meseria pe care o practică – deşi încă din 1992 se estima că mai puţin de 10% dintre romi mai practică meserii tradiţionale), după 1990 au apărut şi altele în care religia şi chiar influenţa anilor petrecuţi prin Europa în căutare de resurse suplimentare joacă un rol major. În plus, capitalul investit în ultimii 20 de ani în dezvoltarea economiei româneşti aduce cu sine alte diferenţieri, recunoscute şi promovate de diverse documente programatice elaborate de România, mai ales în perioada de preaderare . Printre acestea enumerăm:

1. Rural – Urban.
România recunoaşte că are probleme majore în a micşora clivajul de dezvoltare existent între cei care locuiesc în mediul rural şi cei din mediul urban. În acest sens, foarte multe din instrumentele financiare postaderare sunt dedicate dezvoltării resursei umane din mediul rural şi atragerii de investiţii în aceste zone. Este de la sine înţeles că romii locuiesc atât în mediul rural cât şi în mediul urban.

2. Regiuni de dezvoltare.
România are 8 regiuni de dezvoltare, cea mai “bogată” fiind considerată Regiunea de Dezvoltare Bucureşti –Ilfov iar la polul opus fiind Regiunea de Dezvoltare NE (Moldova de Nord). Accesul la instituţii care oferă educaţie de calitate, existenţa unui mediu economic care să poată crea locuri de muncă, nivelul de dezvoltare a infrastructurii etc. sunt influenţate în mod direct de dezvoltarea socio-economică a regiunii din care comunitatea de romi, în cazul nostru, face parte. Mai mult chiar, alocarea financiară pentru programul de investiţii pe care atât Guvernul României, cât mai ales Comisia Europeană îl pune în practică este conectată direct cu nivelul de dezvoltare socio-economică a regiunii respective: cu cât Regiunea este mai săracă cu atât primeşte mai multe resurse. Este evident că este nevoie de o cunoaştere în detaliu a situaţiei existente la nivelul regiunii astfel încât proiectele / soluţiile / strategiile create să poată avea impactul dorit.

3. Vizibilitatea vs Romi invizibili
De foarte multe ori, atunci când cineva se referă la romi o face prin prisma unor stereotipuri pe care le are faţă de această minoritate: romii sunt fie extrem de bogaţi, “au palate”, “aur” şi promovează kisch-ul, fie sunt săraci, murdari şi leneşi . Minoritatea romilor, la fel ca toată omenirea, are bogaţi, săraci, hoţi şi cerşetori, însă are în interiorul său şi o mulţime de oameni, poate marea majoritate, care sunt extrem de bine incluşi în societate: au loc de muncă, casă, plătesc taxe şi chiar pot fi modele pentru alţii . Problemele cu care se confruntă aceştia sunt relativ similare cu cele pe care societatea românească le are în general (dorinţa de a avea un loc de muncă mai bine plătit, nevoie de pregătire profesională pe tot parcursul vieţii, accesul la educaţie de calitate etc.), cu un plus major: stigma pe care o poartă prin faptul că îndrăznesc să spună că sunt romi. Poate şi de aceea mulţi refuză să o facă, aceasta fiind una dintre explicaţiile majore pentru diferenţa imensă între numărul oficial de romi din România (619,000 – Recensământul Populaţiei, 2011) şi cel neoficial (1,5 milioane romi – Romii din România, 2002). Strategia pentru Romi promovată de Guvernul României include măsuri care se adresează în mod exclusiv nevoilor primare / săracilor sau celor care traiesc încă ancoraţi în elementele culturii sărăciei ( a se citi “celor vizibili”) şi nicio măsură adresată celor care se află la un nivel superior al piramidei lui Maslow (nevoie de stimă de sine, de apartenenţă la grup sau chiar de autorealizare). Această abordare se datorează şi “vizibilităţii” pe care romii aflaţi în stare de migraţie o au, rezultatul pe cale de consecinţă fiind că strategia nu vizează foarte mulţi dintre cetăţenii români care aparţin minorităţii romilor.

Printre elementele dihotomice de care trebuie să ţină cont o strategie viabilă pentru “cetăţenii români care aparţin minorităţii romilor”, trebuie avute în vedere, printre altele, gradul de organizare comunitară materializat prin existenţa unei reprezentări solide a interesului cetăţeanului (rom, în cazul nostru) la nivel local – ultimii 20 de ani au demonstrat că acolo unde există o entitate de reprezentare comunitară activă, sub formă de ONG sau grup de iniţiativă locală, situaţia romilor a cunoscut progrese semnificative datorate mai ales implementării de diverse proiecte şi programe cu finanţare europeană, apoi efectele pe care migraţia a avut-o asupra funcţionării relaţiilor comunitare şi vieţii economice din zonă (migraţia are o serie de efecte pozitive şi negative expuse în literatura de specialitate, de care trebuie să se ţină cont) şi nu în ultimul rând problemele pe care romii ne-săraci, ne-migranţi şi “invizibili” pentru marea majoritate a societății le au. În al doilea rând, poate fi analizată reprezentarea politică şi felul în care electoratul rom răspunde la diferitele tentative de reprezentare, una dintre concluziile formulate de una dintre puţinele cercetări desfăşurate pe această temă fiind că cea mai mare parte a electoratului rom nu votează etnic. Motivele din spatele acestui comportament electoral pot avea de-a face inclusiv cu modul în care nevoile comunităţilor sunt gestionate la nivel local – iar astfel discuţia se întoarce în cerc. Putem continua cu marcarea diferenţelor intra-comunitare rome care nu au niciun corespondent în actuala viziune strategică, însă pentru simplitate apelăm la următoarea schemă, pornind de la cea dezvoltată de Preda în 2004:

tabel 2

Este oare posibil ca o strategie adresată îmbunătăţirii situaţiei unei minorităţi naţionale să ţină cont, cel puţin, de elementele de mai sus? Dacă ar putea, mai este ea atât de bine articulată încât să fie o strategie realistă, posibil de monitorizat şi orientată către dezvoltare? Nu cumva abordarea guvernamentală este una greşită, strategia de incluziune a romilor nefiind una ce trebuie rezolvată prin mecanisme “etnic orientate”? Dacă pentru Guvern „romii” definesc o problemă generală, asupra căreia nimeni nu pare să fie în măsură a formula soluţii durabile, nivelul următor la care romii devin vizibili, iar problemele lor, acolo unde există, capătă nume proprii, proporţii şi cifre, este cel local. Atâta doar că problemele amintite nu sunt peste tot specifice comunităţilor de romi, ci unor grupuri care pot fi identificate mult mai uşor pe baza unor criterii socio-economice decât a unora etnice / culturale.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*