Incendiu si fotbal. Povestea lui Adrian Curea

antet

 

 

 

 

Vânzător de brăţări de scoici pe o plaja din Italia, fotbalist, constructor , tată, expert în primăria Ludeşti şi voce a tinerilor.

l-am cunoscut la o întâlnire cu reprezentanţii primăriei din comuna Ludeşti, judeţul Dâmboviţa.  Avea o cămaşă apretată şi cravată aşezată cam stângaci. A plecat după prima jumătate de oră ţinând în mână o sacoşă de plastic burduşită cu haine. Ne-a spus că îl găsim la Potocelu, spre marginea Ludeştiului, unde locuiesc cei mai mulţi romi.

Am mers spre Potolocelu şi am întrebat de el. Oamenii din stradă ne-au spus că este spre pădure, la familia care a rămas fără casă din cauza unui incendiu. Adrian, îmbrăcat într-o salopetă,  muncea cot la cot cu alţi oameni din comunitate. Bărbaţi, femei, tineri şi câţiva copii cărau apă, învârteau nisip într-o roabă, aşezau bucăţi de cărămidă şi măsurau geamuri.  A coborât de pe o scară şi ne-a invitat în curte. „Am mers la primărie, la primar, la contabilă, la oamenii din consiliu. Apoi, am mers la cele trei biserici adventiste din comunitate, apoi la biserica ortodoxă, apoi am mers din casă în casă. Am adunat toţi tinerii din comunitate să vină să ajute. Cred că în ultima lună am stat mai mult cu familia asta, decât cu copiii mei. Dar uite că reuşim. Nu e perfect, nu e mult, dar măcar am pornit de undeva. Şi până la urmă, cred că i-am bătut la cap atât de mult, încât familia asta a devenit dragă tuturor. Toţi pe care îi vezi aici au contribuit cu ceva. Că am adus de acasă materiale, haine, mâncare…că am venit să ajutăm cu muncă…toţi am făcut câte ceva! Am mers chiar şi la şcoală să îi înscriem din nou pe copiii!  Dacă nu au mai avut nici haine, nici încălțăminte, lumină, apă… cum să se mai ducă la şcoală?”.

Am revenit după un timp. Urma să jucăm fotbal la un campionat între tinerii din Potocelu, Ludeşti şi alte două comunităţi din Dâmboviţa. Înainte, Adrian a ţinut să ne arate casă familiei la care a muncit pe timpul verii. Ne spunea ca un copil bucuros că au reuşit să construiască trei camere, o baie şi o bucătărie. „Toate sunt mobilate la modă! Am primit ajutor din partea unei firme din afară, nici nu mai ştiu cât mi-a luat să îi conving! Au apă, căldură! Din păcate, nu au încă curent electric în toată casa. E greşeală mea, am plecat vreo două luni din ţară şi lucrurile nu au mai mers cum trebuia. Unde mai pui că unii au furat sacii cu ciment daţi de primărie, primarul s-a supărat şi nu a vrut să ne mai ajute. Şi pe bună dreptate…”

Îl întreb unde a plecat şi spune simplu, „la muncă”.  „Ştii, două luni pe an plec în afară şi muncesc. Fac asta de vreo cinci ani, înainte să înceapă şcoala. Merg în Italia şi vând brăţări din alea de scotch, pe o plajă. Nu îmi e ruşine să recunosc pentru că aşa reuşesc să îmi ajut familia. Am doi copii şi nu e tocmai uşor. Eu şi soţia mea nu avem cine ştie ce salarii şi trebuie să ne descurcăm.”

Pe terenul de fotbal ne aşteptau deja treizeci de tineri. Adrian priveşte spre ei şi spre muntele din spatele terenului, apoi mă ia de braţ. „Ludeştiul meu frumos! Aici e toata viaţa mea. Oriunde am fost în lumea asta, tot acasă e cel mai bine. Păcat că majoritatea tinerilor trebuie să muncim şi prin alte părţi.  Dar toţi ne întoarcem acasă şi încercăm să schimbăm  comunitatea în mai bine.

Pfui, ce mă oftic! Cei mai buni la fotbal sunt plecaţi acum! Eh,  hai să vedem ce reuşim şi azi!

 

subsol


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*