Încadrarea deplasării muncitorilor pe teren ca timp de lucru

Deplasările pe care lucrătorii care nu au un loc de muncă fix sau obişnuit le efectuează de la domiciliu la primul sau la ultimul client al zilei constituie timp de lucru. A exclude aceste deplasări din timpul de lucru ar fi contrar obiectivului de protecţie a securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor, urmărit de dreptul Uniunii.

În forma sa actuală, Codul muncii nu menţionează asemensa situaţii, decât atunci când, referindu-se la contractul individual de muncă prevede că angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice. Între acestea se regăseşte şi informarea privind “locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri”. Este de presupus că o asemenea situaţie ca cea de mai sus poate fi reglementată prin contractul colectiv de muncă.

Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006 şi publicate în Monitorul oficial nr. 882/2006 fac vorbire, între altele, despre accidentul de muncă de traseu definit ca accident survenit în timpul şi pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul.

Este considerat accident în afara muncii accidentul care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5 lit. g) (accident de muncă – vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces) şi la art. 30 (privind regimul accidentelor de muncă) din Legea nr. 319/2006.

Mai multe informații aici.

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*